Comunicarea dintre adolescent şi adult în evoluţia
copilului apar perioade de criză în care conflictele dintre părinţi şi copii se
acutizează. Una dintre cele mai critice şi hotărâtoare perioade pentru
conturarea personalităţii viitorului adult este etapa adolescenţei. Tânărul
aflat în faza de trecere de la copilărie la maturitate, se confruntă adesea cu
atitudini parentale contradictorii. Multe lucruri pe care el le doreşte îi sunt
interzise pentru că „este prea mic", iar altele trebuie să le facă singur
pentru că „este deja mare". Când relaţiile dintre părinţi şi copil se deteriorează,
vina este atribuită uneia sau alteia dintre părţi, în majoritatea cazurilor
părinţii aşteptând din partea adolescentului nişte atitudini care nu au fost
învăţate în grupul familial.
La adolescent,
frustrarea este provocată, de obicei, de interdicţiile părinţilor sau de simple
conflicte cu fraţi, surori sau alţi copii. Se apreciază că frustrările produse
în copilărie au efecte persistente, influenţând reactivitatea adultului în
situaţiile de frustrare care în aparenţă sunt analoge celor petrecute în
copilărie. În preadolescenţă se produc profunde restructurări în sfera
personalităţii, care va evolua trecând succesiv prin stadiile căutării de sine
(11-14 ani), al afirmării de sine (14-17ani) şi al impunerii de sine.
Până a ajunge
însă la acest ultim stadiu al integrării socio-profesionale, adolescentul va trece
prin vârsta pubertală a conflictelor, când apar numeroase cazuri de inadaptare,
de ruperea echilibrului psihic în favoarea emoţionalităţii, când tensiunea
interioară este mai puternică decât controlul de sine, când instalarea
funcţiilor de reproducere generează transformări ce influenţează capacitatea
intelectuală, afectivitatea şi temperamentul puberului.
Pe măsură ce
adolescentul se va maturiza, reacţiile imediate la frustrare vor deveni mai puţin
frecvente şi vor pierde
din intensitate, aceasta datorită, pe de o parte, creşterii gradului de
toleranţă la frustrare, iar pe de altă parte interdicţiilor educaţiei care va
sancţiona în principiu toate reacţiile inadaptate ale adolescentului.
Primul pas în rezolvarea conflictelor care apar în adolescenţă
este definirea clară a problemei, stabilirea membrilor din familie implicaţi şi momentul când aceasta apare.
Problemele cele mai frecvent menţionate de părinţi sunt: dificultatea de a-l
determina pe adolescent să execute sarcini gospodăreşti, conflictele dintre
acesta şi fraţii şi surorile lui, refuzul în acceptarea disciplinei şi
sfaturilor părinţilor şi acţionarea, ca şi cum „el ştie totul", inconsecvenţa
în îndeplinirea obligaţiilor şcolare, imaturitate afectivă şi închidere în
sine.
Următorul pas este de a decide asupra caracteristicilor
personale, deziderabile ale adolescentului şi asupra scopurilor ca părinte.
Majoritatea părinţilor îşi doresc să crească copii stabili emoţional, maturi,
demni de încredere, capabili să ia decizii şi să-şi asume
responsabilitatea acestora. În îndeplinirea acestor scopuri este nevoie să se comunice
cu adolescentul, să putem să îl facem să înţeleagă părinţii, dar şi părinţii
să-l înţeleagă pe adolescent. În mod tipic, comunicarea între părinţi şi
adolescent este o problemă. Adesea părinţii întâmpină dificultăţi în cunoaşterea
opiniilor, atitudinilor, proiectelor, sentimentelor şi motivelor propriilor lor
copii. Abilităţile de a comunica eficient trebuie să fie învăţate. Comunicarea
poate fi definită simplu ca fiind procesul de a transmite şi de a primi informaţii.
Acest lucru nu este uşor de realizat, pentru că adulţii nu ascultă, pentru că
părinţii doresc să preia controlul şi ascultă ca un părinte, iar ca părinte
simte că trebuie să rezolve lucrurile. A comunica înseamnă mult mai mult decât
a vorbi şi există puţini oameni care să nu aibă nevoie de îmbunătăţirea abilităţilor
de comunicare.
Cele mai obişnuite situaţii care creează probleme de
comunicare:
1. Mesajul transmis nu coincide întotdeauna cu mesajul recepţionat.
Aceasta se poate întâmpla deoarece:
a) nu folosim toţi
cuvintele cu aceeaşi semnificaţie;
b) presupunem, de obicei,
că suntem înţeleşi;
c) presupunem adesea că l-am înţeles corect pe celălalt.
Deci trebuie să fie verificată corectitudinea recepţionării mesajului prin
întrebări sau parafraze.
2. Există o diferenţă între fapt şi opinie. Un fapt este
ceea ce este adevărat pentru oricine, dar majoritatea lucrurilor pe care le
comunicăm sunt opiniile, ideile, sentimentele, preferinţele noastre. Consecinţele
în planul comunicării, din perspectiva persoanei care presupune că exprimă fapte,sunt:
a) respingerea altor puncte de vedere ca fiind greşite;
b) nereceptivitate la alte informaţii;
c) inflexibilitate la schimbarea atitudinii;
d) determinarea intrării comunicării în impas.
3. Există multe modalităţi extralingvistice de comunicare,
mesajele fiind primite nu doar prin ceea ce spunem, ci prin felul în care o
spunem: tonul vocii, expresia facială, mimică, gestica, postura, dispoziţia.
Există deci posibilitatea transmiterii de mesaje duble atunci când mesajul
verbal este diferit de cel nonverbal. De asemenea, putem comunica chiar dacă nu
este pronunţat nici un cuvânt.
4. Două persoane nu privesc lucrurile exact în acelaşi
fel. Fiecare abordează situaţiile-problemă într-un fel unic, în raport cu
experienţa, cultura, vârsta, valorile şi educaţia sa. Adesea, comunicarea este
distorsionată pentru că nu se iau în considerare experienţa şi informaţiile
•celuilalt în legătură cu problema discutată (este cazul tipic al „prăpastiei
dintre generaţii").
Stiluri parentale de comunicare
Psihologii şi sociologii care au studiat relaţiile din
cadrul grupului familial au constatat că anumiţi părinţi tind să folosească un stil relativ «constant de comunicare cu
copiii lor, în timp ce alţii folosesc o combinaţie de stiluri în funcţie de
scopurile pe care doresc să le îndeplinească.
Stiluri de comunicare dintre părinte şi adolescent:
1. Stilul autoritar
a) Scopul părintelui este obţinerea unei supuneri stricte
în faţa autorităţii sale. Situaţiile-problemă sunt privite în termeni de „da
sau nu", „ori aşa, ori aşa";
b) Comunicarea este unilaterală în esenţă, părintele arătând
prea puţin interes faţă de opiniile, ideile sau sentimentele adolescentului;
c) Luarea de decizii este făcută exclusiv de către
părinte, care îşi prezintă cerinţele şi nu admite dezacord faţă de opinia sa
„pentru că aşa spun eu şi eu hotărăsc";
d) Sugestiile adolescentului nu sunt dorite sau nu sunt luate
în considerare atunci când acesta le oferă. Sunt valorizate numai ideile părintelui;
e) Efectele acestui stil de comunicare asupra adolescentului
includ consecinţele nefaste de genul:
- adolescentul nu învaţă cum să ia decizii şi cum să-şi asume
responsabilitatea pentru că nu i se dă ocazia să o facă;
- relaţiile dintre părinte şi adolescent sunt „reci", distante, fără înţelegere
mutuală;
- dacă adolescentul se supune, o face de frică, nu datorită auto-motivării;
- adolescentul va folosi aceleaşi metode aspre în relaţionarea cu ceilalţi,
creând bariere în calea dezvoltării unor relaţii sociale armonioase;
- adolescentului îi vor lipsi încrederea în sine şi respectul faţă de sine.
El va fi mereu dependent de alte persoane.
2. Stilul inconsecvent
a) Scopul părintelui este evitarea conflictelor şi menţinerea
liniştii în familie cu orice preţ;
b) Părintele lasă impresia că este depăşit de sarcinile
la care nu poate face faţă, are idei şi preocupări vagi despre educaţie şi de
fapt nu se ocupă suficient de adolescent;
c) Luarea de decizii este caracteristic inconsecventă. El
ameninţă cu pedeapsa, dar mai târziu cedează pentru a evita conflictele.
Adolescentului nu i se oferă îndrumări precise;
d) Adolescentul poate încerca să-şi exercite controlul asupra
părintelui făcându-l în final să cedeze;
e) Efectele acestui stil pot include următoarele:
- adolescentul învaţă cum să-i manipuleze pe ceilalţi şi probabil că nu va fi
sensibil la sentimentele celorlalţi;
- adolescentul nu va putea tolera uşor regulile şi va fi mereu în conflict cu
cei în poziţii de autoritate;
- adolescentul nu învaţă să ia decizii judecând raţional şi în cooperare cu
alţii, ci va acţiona în virtutea impulsurilor de moment.
3. Stilul hiperprotector
a) Scopul părintelui este să protejeze adolescentul de riscul
dezaprobării celorlalţi şi accentuarea importanţei acceptării sociale;
b) Comunicarea implică o relaţie mai apropiată, mai mutuală.
Părintele arată interes şi ştie să-l asculte, deoarece este într-adevăr preocupat de adolescent;
c) Luarea de decizii se bazează în parte pe compromisuri;
totuşi părintele este centrat pe necesitatea ca adolescentul să fie conformist,
să-l intereseze de reacţia celorlalţi;
d) Culpabilitatea este folosită ca metodă de exercitare a
controlului, de exemplu, „Ştii cât de mult rău ne faci. Ne speriem foarte tare când întârzii";
e) Efectele de lungă durată ale acestui stil pot fi:
- adolescentul acţionează datorită vinovăţiei şi anxietăţii, nu din motive
importante pentru el însuşi;
- adolescentul poate dori să obţină succese şi acceptare socială, dar devine
anxios şi perfecţionist;
- respectul faţă de sine va depinde în prea mare măsură de opiniile celorlalţi
şi nu de propria evaluare a sa şi a acţiunilor sale;
- adolescentul poate dezvolta sentimente de teamă. A acţiona independent este
prea riscant, pentru că a face o greşeală sau a eşua pare o catastrofă.
4. Stilul orientat către situaţia-problemă
a) Scopul părintelui este de a-l ajuta pe adolescent să devină
încrezător în sine şi de a-şi folosi propriul raţionament în rezolvarea problemelor;
b) Comunicarea este biunivocă. Atât părintele, cât şi adolescentul
transmit şi recepţionează informaţii, fiecare ascultând punctul de vedere al celuilalt;
c) Părintele îşi asumă responsabilitatea de a lua în considerare
diferitele variante de rezolvare şi consecinţele acestora împreună cu adolescentul, dându-i acestuia
ocazia de a decide pe baza acestor informaţii. Adolescentul trebuie să înveţe
din efectele acestor decizii, nu numai prin intermediul recompenselor şi
pedepselor parentale;
d) Dezacordul de opinii nu este evitat deşi scopul final
este acordul şi satisfacţia mutuală. Părintele îl consultă pe adolescent asupra
opiniilor, preferinţelor, ideilor referitoare la consecinţele deciziilor.
e) Urmările posibile ale acestui stil includ:
- adolescentul învaţă cum să ia decizii folosind propriul raţionament, ca şi
informaţiile pe care le deţin ceilalţi;
- încercarea a ceva nou, asumarea riscului nu este asociată cu teama de a nu greşi;
- adolescentul are încredere în propriul raţionament, dar, în acelaşi timp,
învaţă să ia în consideraţie şi drepturile celorlalţi, ideile şi sentimentele acestora.
Cheia comunicării eficiente constă în învăţarea abilităţii
de a vorbi şi de a asculta.
Sugestii pentru cel care vorbeşte:
1. Menţineţi-vă la subiect. Exprimaţi-vă precis,
specificaţi problema.
2. Fiţi atenţi la modul de a vorbi (tonul vocii, expresia
facială, gestică). Acestea comunică tot atât de mult ca şi cuvintele dvs.
3. Nu lăsaţi discuţia să degenereze în cicăleală, ceartă
sau critici repetate. Fiţi calm, arătaţi politeţe şi răbdare.
4. Nu monopolizaţi conversaţia.
5. Dovediţi respect pentru sentimentele şi demnitatea celeilalte
persoane. Evitaţi cuvintele jignitoare şi insinuările, astfel încât cealaltă
persoană «să nu fie nevoită să evite conversaţia şi să fie forţată să se apere
doar.
6. Nu presupuneţi că celălalt vă înţelege corect.
Verificaţi dacă cealaltă persoană a înţeles ce i-aţi comunicat.
7. Nu încercaţi să vă impuneţi prin stilul dvs. de a
vorbi. Nu vă impuneţi propriile dvs. opinii şi valori. Fiţi onest, direct, oferind
ideile şi sentimentele dvs. asupra problemei discutate. Explicaţi celeilalte
persoane motivele pentru care susţineţi o idee.
8. Oferiţi-vă punctul de vedere ca informaţie şi nu ca
„lege generală" sau ca fiind singura idee bună; este necesar să luaţi în
consideraţie şi punctul de vedere al celeilalte persoane.
9. Evitaţi centrarea discuţiei pe aspectele negative ale situaţiei.
Accentul trebuie pus pe furnizarea de informaţii şi pe primirea acestora pentru
a rezolva problema. Acest principiu este deosebit de important: Nu atacaşi
cealaltă persoană, atacaşi problema.
Sugestii pentru cel care ascultă:
1. Ascultaşi. Arătaşi interes. Acordaşi-i celui care vorbeşte
toată atenţia dvs. Uitaşi-vă în ochii celeilalte persoane. Răspundeţi-i. Puneţi
întrebări pentru a verifica dacă aţi înţeles corect. Parafrazaţi. Evitaţi să o
întrerupeţi, lăsaţi-o să termine ce are de spus înainte de a vă spune punctul
de vedere.
2. Fiţi flexibil şi dispus să vă schimbaţi ideile. Nu presupuneţi
că dvs. cunoaşteţi tot ceea ce aveţi nevoie de la început. Cealaltă persoană ar putea să deţină informaţii
pe care dvs. nu le posedaţi.
3. Evitaţi să vă înfuriaţi doar pentru că cealaltă
persoană nu este de acord cu dumneavoastră.
4. Afla de ce cealaltă persoană are anumite opinii şi
idei.
5. Arătaţi că sunteţi pe aceeaşi „lungime de undă"
cu persoana care vă vorbeşte, că îi împărtăşiţi sentimentele şi preocupările.
6. Verificaţi dacă toate persoanele implicate în situaţie
au înţeles corect convenţia la care s-a ajuns. Viaţa omului devine o succesiune
de stadii, fiecare cu începutul şi sfârşitul ei: naşterea, pubertatea,
căsătoria, paternitatea, promovarea într-o clasă superioară, specializarea
ocupaţională şi moartea.
Adolescenţa este o perioadă în care în linii mari se încheie procesele de creştere şi maturare din perioada pubertăţii. Cele mai semnificative transformări şi achiziţii, sub raportul dezvoltării psihocomportamentale, care vor contura structura şi profilul personalităţii, se află în această perioadă. Însa, spre deosebire de perioadele anterioare, conturarea personalităţii la acest nivel are loc în condiţiile aportului sporit al autoeducaţiei.
Aflat într-o continua căutare de modele, adolescentul devine
critic şi intolerant faţă de unele manifestări ale adulţilor, faţă de discrepanţa dintre vorbele şi faptele acestora,
refuzând să mai accepte autoritatea lor formala.
Despre adolescenţi există o viziune pozitivă optimistă, dar şi una negativă pesimistă. Viziunea optimistă îl arată pe adolescent mai inteligent, cu mai puţine complexe,
mai sincer mai onest. Viziunea pesimistă îl descrie pe adolescent mai rebel mai
lipsit de respect faţă de părinţi, de profesori, faţă de autoritate. În fapt,
sunt doua expresii extreme ale modelelor culturale. Educaţia se rafinează la
aceasta vârsta, puberul apoi adolescentul fiind dominat de cerinţa reevaluării
dihotomice, bun-rău, a tot ce se petrece în universul experienţei. Ce a ajuns
tineretul de astăzi! Pe vremea mea...Este o fraza celebră pe care au pronunţat-o
bunicii, părinţii noşti ne-au spus-o şi nouă, noi le-o spunem copiilor noştri
de multe ori. "Ei, pe vremea mea nu se întâmpla asta..."
Fiecare generaţie are un stil, un mod de viaţă care o defineşte
şi o singularizează. Au fost şi vor fi "generaţia Beatles", "generaţia Beverly Hills",
"generaţia Pro", "generaţia Ohhh, viaţa mea". Aceasta din
urmă a făcut ca stacheta culturii să cadă. Înverşunaţi pe bătrâni, care nu sunt
capabili să înţeleagă trăirile lor unice, adolescenţii şi "bătrânii"
vor face pace când vor învăţa să se accepte, când experienţa unora se
completează cu începutul maturizării celorlalţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu