Adolescenţa
este un moment important în dezvoltarea individului. Această
perioadă este însoţită de schimbări semnificative atât fizic cât şi mental. Neînţelegerile, conflictele dintre
generaţii creează o distanţă între părinţi şi adolescenţi, o tensiune
permanentă între aceştia.
În etapa de vârstă 12-15
ani, preocuparea faţă de prezentarea de sine şi rolurile de sex este mai mare
decât cea pentru orientarea vocaţională. Puseul de creştere influenţează multe
aspecte ale comportamentului. Colegii devin un factor de socializare şi
influenţare comportamentală într-o mai mare măsură decât părinţii. Din punct de
vedere fizic fetele îşi încheie puseul de creştere la începutul acestei
perioade, iar băieţii spre sfârşit. Legat de noul aspect pe care corpul îl
capătă, apare, destul de frecvent, preocuparea puberilor pentru propria
înfăţişare.
Regulile grupului devin
sursa generală a regulilor de comportament, conformismul la normele grupului
îmbracă forme diverse, de la îmbrăcăminte şi până la jargonul verbal sau
gestual, şi totuşi elevii de această vârstă sunt foarte preocupaţi de ceea ce
gândesc alţii despre ei. Ieşirea din pubertate înseamnă ieşirea din societatea
de tip tutelar familial şi intrarea în viaţa social culturală.
Adolescenţa cuprinde
trei stadii:
- Preadolescenţa 14 – 16\18 ani
- Adolescenţa propriu-zisă 16\18 – 20ani
- Adolescenţa prelungită 18\20 – 25 ani.
Preadolescenţa (14 – 16\18 ani) este perioada stabilizării, de
maturitate biologică. În aceasta etapă se adânceşte individualizarea şi se
conturează caracteristicile conştiinţei de sine. Se manifestă încă agitaţie şi
impulsivitate, nelinişte şi dificultate în concentrare, oboseală la efort.
Individualizarea se intensifică în planul intelectual şi al relaţiilor cu ceilalţi.
Se rafinează interesul pentru lectură, filme, tehnică, se nuanţează experienţa
afectivă şi se afirmă dorinţa de socializare.
În adolescenţa
timpurie părinţii continuă să fie importanţi din
punctul de vedere al dezvoltării sociale. De asemenea, părinţii rămân
un factor important al echilibrului
emoţional şi material. Adolescenţii în această etapă sunt
dependenţi de familie în sens literal, nu numai dacă ne gândim la dependenţa
materială, financiară de confort, mai ales relativ, la siguranţa şi confortul
oferit de familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin
plăcut decât era percepută în stadiile anterioare
de dezvoltare. Nevoia de independenţă este
în fapt cea care conduce la
dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al
doilea stadiu al socializării.
Adolescenţa propriu-zisă (16\18 – 20ani) se caracterizează prin
intelectualizare intensă, îmbogăţirea cu conduite adulte, exprimarea
independenţei, apropierea de valori culturale. Adolescentul trece de la
evaluările impulsive critice la cele de originalitate. Aspiraţiile se
socializează, iar aspectele de vocaţie profesionale se conturează treptat.
Structura biologică încă fragilă il face vulnerabil la TBC, nevroze, anxietăţi
şi rar la suicid.
Perioada de adolescenţă
propriu-zisă (16/18 –20ani) se caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltarea
gândirii abstracte), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite
adulte. Exprimarea independenţei nu mai este deziderativă şi revendicativă, ci
expresivă, mai naturală. Adolescentul caută mijloace personale de a
fi şi de a apărea în ochi celorlalţi. Îl interesează responsabilităţi în care
să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele. Individualizarea şi
conştiinţa devin mai dinamice şi capătă dimensiuni noi de “demnitate” şi “onoare”:
Apropierea de valorile culturale este de asemenea largă. De la o formă de
evaluare impulsivă critică se trece la forme de evaluare în care caută să-şi
exprime originalitatea. Gustul personal are o mai mare pregnanţă şi se poate
susţine şi demonstra.
Acest al doilea stadiu
este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie, cât şi pentru
adolescent. Conflictul este
determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii
săi, de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte
de nevoia de independenţă crescândă, de
nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în
acelaşi timp cu apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul
grupului de vârstă.
Temele principale de
conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se
concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune
asupra vieţii sociale, interferenţa părinţilor în
munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate),
interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor),
lipsa susţinerii financiare a
unor proiecte personale ale adolescentului.
Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul
sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent, prin aceasta sunt doar
relevate surse tipice de conflict. Aşadar de la o stare de totală dependenţă
faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de
conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă
faţă de aceştia. Independenţa nou câştigată
nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu
părinţii şi legarea totală a adolescentului de
grupul de prieteni, ci funcţionarea adolescentului ca individ în
cercul de prieteni – independenţă care
duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul
între generaţii este un clişeu în care poate fi recunoscut conflictul între
generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi –
elevi de liceu sau studenţi, respectiv noua
generaţie care se formează prin dezvoltare
socială şi personală.
Adolescenţa prelungită (18\20 – 25 ani) cuprinde studenţimea şi tineretul integrat
în forme de muncă, în ambele cazuri independenţa dă un plus de
energie personalităţii. Gustul pentru informaţie se diversifică, se manifestă
nevoia de participare la viaţa socială. Viaţa sentimentală intensă este relativ
instabilă. Au loc angajări matrimoniale, apariţia unor rezidenţialităţi ce
creează condiţiile intimităţii ca formă de trăire nouă.
În adolescenţă
se dezvoltă preocupări ale conştiinţei şi conştiinţei de
sine. Transformările le marchează ieşirea din conformismul
infantil, determină o experienţă personală densă, marcată de nesiguranţă şi
aspiraţie spre independenţă şi libertate. Apartenenţa la grup este competitivă
şi tensională, generând concomitent şi sentimentul de dependentă şi cel de
independenţă.
Autocunoaşterea şi
descoperirea propriilor posibilităţi realizează găsirea identităţii vocaţionale.
Identitatea vocaţională este iniţial axată pe trăsături de caracter şi se
dezvoltă ulterior pe baza identităţii aptitudinilor.
Adolescenţa, etapă
specifică pentru a doua decadă a vieţii, se caracterizează prin trecerea spre
maturizare şi integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale,
politice, familiale, profesionale.
În adolescenţă are loc
cea mai intensă dezvoltare psihică a omului prin evoluţia laturii cognitive,
afective şi evolutive, prin elaborarea idealurilor, a concepţiei despre lume.
Pentru prima parte a perioadei, adolescentul în plan comportamental, oscilează
între copilărie şi maturitate. Sub raport psihologic adolescenţa se caracterizează prin hipersensibilitate,
trecerea în studiul superior al dezvoltării intelectuale, cel al operaţiilor
formale, care permite o combinatorică abstractă şi lărgeşte posibilităţile
gândirii teoretice şi reflexive, prin expansiunea fanteziei şi a sentimentelor
odată cu apariţia unor conflicte motivaţionale şi afective.
Adolescentul redescoperă lumea, datorită posibilităţilor sale de interpretare
şi problematizare, şi este intens preocupat de propriul său destin. Este etapa
în care intervin îndelungate şi intense meditaţii asupra valorilor. Se
elaborează un sens de viaţă şi dobândeşte contururi, concepţia despre lume şi
despre viaţă conştiinţa de sine se adânceşte mult, sporesc eforturile de
autocunoaştere şi auto-proiectare.
După Maurice Debesse,
funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel:
- de adaptare la mediu
- de depăşire
- de definire a personalităţii
În consecinţă
are loc acum un proces de dezvoltare
la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine
închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. În această perioadă
se pot constata confruntări între comportamentele
impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate
de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul.
Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de
nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute
încă în pubertate, cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă.
Adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile
descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă:
nevoia de a şti, de a fi
afectuos, de apartenenţă la grup, de independenţă, şi nevoia
modelelor.
Nevoia de a şti este prezentă începând
cu perioada şcolarului mic, acesteia i se adaugă în pubertate
nevoia de creaţie care se transformă
în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială.
Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou
egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul
maturizării afective şi emoţionale.
Nevoia de grupare îşi pierde
caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe.
Nevoia de independenţă,
de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire, autodepăşire,
autoeducare în adolescenţă.
Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine
nevoia de a fi personal la pubertate, iar în adolescenţă se transformă în
nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia
de a se exprima ca personalitate .
Sub imperiul
acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul
psihic necesar; se dezvoltă şi se
consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare
şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii,
spiritul critic şi autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii.
Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează
maturizării sociale, conştientizării responsabilităţilor ce-i revin, precum
şi datorită implicării în alegeri
vocaţională. Jean Rousselet(1969) identifică mai multe
tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă:
- conduita revoltei
- conduita închiderii în sine
- conduita exaltării şi afirmării
Conduita revoltei conţine refuzul de a se
supune, manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este direcţionată
iniţial împotriva familiei, apoi apare revolta
împotriva şcolii prin refuzul de a
accepta o autoritate recunoscută până atunci,
revolta împotriva moralei şi a bunelor
maniere în încercarea sa de a se
elibera de constrângerile sociale suspectate de
încercarea de a anihila personalitatea în
plină dezvoltare a adolescentului.
Conduita
închiderii în sine este similară cu o
perioadă de introspecţie. Introspecţia conduce
la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini,
iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni.
Adolescentul insistă, asupra studierii defectelor sale, dar această
introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii
privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi
reflecţii cu privire la locul şi rolul omului
în univers. Tendinţa către introspecţie şi
înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. Perioada de exaltare
şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a
valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie.
„Elanul acesta este rodul
unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie
împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet).
Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice.
Dezvoltarea intelectuală a
adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţii de cunoştinţe şi
disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la
forme verbale precise şi elevate. Aceste progrese din planul gândirii apar,
pregnant, în expunerile originale şi autocontrolate.
Vehicularea
cunoştinţelor se bazează pe memoria logică, ce atinge şi ea o dezvoltare
complexă. Se organizează mecanismele mnezice şi se adoptă un stil propriu de
memorare cu efecte deosebite în învăţare. Dorinta de a ştii este foarte mare şi
pentru aceasta citeşte mult, este receptiv la informaţiile cu care vine în
contact. Inteligenţa se maturizează astfel încât la 16-18 ani ea atinge un
nivel maxim de operativitate. Dorinţa de a se diferenţia net de ceilalţi nu
înseamnă ceea ce se vehiculează atât de mult în literatura de specialitate,
prin sintagme “criza de originalitate”. Adolescentul vrea să fie unic chiar, şi
prin modul în care se adoptă, în a se iscăli, dar mai presus de acesta, el
aspiră la admiraţia şi respectul celor din jur. Adolescentul conştientizează şi
alte situaţii care sunt mai puţin plăcute, conflictuale şi tensionale. Spre
exemplu, pierderea unei persoane apropiate (părinţi, bunici, prieteni)
determină stări anxioase din care conştientizează ireversibilul şi îl provoacă
o depresiune în plan interior. Cumulate aceste trăiri cu alte şocuri, insuccese
profesionale, şcolare, sentimentele creează crize intense şi fragilizări ale
personalităţii cu componente de incertitudine. Din fericire, adolescentul
depăşeşte relativ uşor aceste stări şi învinge obstacolele prin antrenarea în
activităţi ce îi aduc momente de fericire.
Comportamentele de
învăţare capătă şi ele un anumit specific pentru această perioadă, dat fiind
faptul că sunt numeroase forme ale inteligenţei, ale afectivităţii şi ale
motivaţiei ce imprimă întregii activităţi un caracter selectiv şi o încărcătură
de învestiţii psihice complexe.
Intensă este si
socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale, profesionalizarea se
conturează treptat, cuprinzând în esenţă si elemente importante ale concepţiei
despre lume şi viaţă.
Cum să începi?
Vă propun o întâlnire să puteţi identifica dificultăţile prin care
treceţi şi să vă arat calea pentru a le depăşi. Pentru mai multe informaţii, vă
rugăm să nu ezitaţi să cereţi sfaturi de la 0744670577, alina@psiholog-recrutare.ro
, de luni până vineri de la 8h la 20h. Cabinetul psihologului vă va comunica
principalele etape de tratament şi vă va consilia cu privire la punerea sa în
aplicare a metodelor terapeutice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu