vineri, 30 august 2013

Persuasiune şi Manipulare

              Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Persona care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de „necesitatea” sau  „importanţa” aparentă a acţiuni sau lucrului respectiv. Persuasiunea este o forma de influenţare. Este o modalitate de argumentare prin intermediul căreia o persoană încercă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare a oamenilor pentru a adopta atitudini sau acţiuni (raţionale sau mai puţin raţionale), bazată pe discuţii şi “atractivitatea prezentării” în locul folosirii mijloacelor de forţa.
În acest sens putem spune că reclamele sunt persuasive. Ni se spune zilnic, că ne trebuie un telefon mobil, un anume detergent, un anume medicament, produs cosmetic, o caseta s.a., dar nu ni se demonstrează cu argumente acest fapt. Ce ne spun reclamele? Într-o formă simplă, directă,făcând apel cel mai adesea la trebuinţele şi la sensibilitatea noastră, ni se recomandă să consumam ceva. Uneori însă reclamele nu argumentează ideea de a consuma acel produs; se întâmplă că ele să conţină şi greşeli logice regretabile.
De exemplu, ni se spune că:
  • X protejează împotriva cariilor pentru că gustul sau durează foarte mult.(Este evident ca nu gustul ne protejează dantura.)
  • Y oferă un salariu pe viaţă timp de 25 de ani. (De ce 25 de ani este totuna cu viaţa? Dacă trăim mai mult?)
  • Trebuie să bem Z pentru ca un hoţ a furat originalul şi noi îl putem găsi consumând mai multa băutură răcoritoare. (Dacă a fost furat originalul, oare ce suntem invitaţi să bem?)
Alteori ni se dau îndemnuri nepoliticoase de tipul:
Nu privi aici cască ochi când cumperi! Indemnul este lansat din partea unor organisme de protejare a consumatorilor. Este drept, greşeala lor nu este de argumentare, ci de adresare, denotând lipsa de respect pentru consumator. Reclama are însă efecte persuasive. Se spune că trăim într-o perioadă de explozie informaţională, că informaţia ne asaltează, fie ca vrem, fie ca nu vrem. A înţelege caracterul persuasiv al reclamelor face parte dintre instrumentele noastre de protecţie împotriva comunismului, a proastei calităţi, a modei cu orice preţ, a subjugări noastre de către producătorii de bunuri (alimente, de vestimentaţie, de divertisment în general).
Conform lui Robert Cialdini pot fi definite şase “arme ale persuasiunii”:
  • Simpatie – oamenii tind să spună ,,da celor pe care îi cunosc şi îi simpatizează
  • Reciprocitate – oamenii dau înapoi celor care se poartă frumos cu ei
  • Dovadă socială – oamenii au tendinţa de a urma exemplul celor mulţi
  • Angajament/consecvenţa – oamenii se “aliniază” în a respecta propriile lor promisiuni
  • Autoritate – oamenii se “înclină” în faţa părerii experţilor
  • Raritate – oamenii doresc foarte puternic ceea ce pot avea cu greu
Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici specifice, distorsionând intenţionat adevărul, dar care lasă impresia libertăţii de gândire şi de decizie.
Astfel, prin manipulare înţelegem acţiunea de a influenţa prin mijloace specifice opinia publica, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acţionează conform ideilor şi intereselor proprii. În realitate însă ele preiau o părere (argumentare ,idee, evaluare) care nu le aparţine, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Iată câteva exemple:
  1. Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut. I se preia punctul de vedere pentru ca este faimos, sau este de la un ziar sau de la o revistă de prestigiu. Este la modă. Aceasta situaţie poartă numele de efect de prestigiu al mass-mediei.
  2. Ni se spune ca majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem sa fim mai prejos;nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forţa opiniei majoritare.
  3. Ni se spune că părinţi au idei învechite. Tinerii ştiu ce vor. Noi suntem tineri şi nu putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau trăsături psihologice  pentru a obţine efectul dorit (de cele mai multe ori alegerea unor produse).
R.V. Joule si J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare:
  • amorsarea – se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puţin costisitoare atunci când persoana “amorsată” ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză.
  • piciorul-în-uşa – se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui comportament iniţial neproblematic şi reparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel nu ar fi fost realizată spontan.
  • uşă-în-nas – se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată.
Simon a identificat următoarele tehnici manipulative:
  • Minciuna: Pe moment e greu de spus dacă cineva minte, deşi deseori adevărul iese la iveală după un timp, când deja e prea târziu. Un mod de a reduce şansele de a fi minţit este de a înţelege că indivizii cu unele tipuri de personalitate sunt experţi în arta minciunii şi a trişatului, făcând frecvent aceste lucruri, deseori cu subtilitate.
  • Minciuna prin omisiune: Aceasta este o formă subtilă de minciună, comisă prin omiterea unei părţi semnificative din adevăr. Această tehnică se mai utilizează în propagandă.
  • Negarea: Manipulatorul refuză să admită că el sau ea a făcut ceva rău.
  • Raţionalizarea: O scuză prezentată de manipulator pentru comportamentul neadecvat. Raţionalizarea este strâns legată de spin.
  • Minimizarea: Un tip de negare cuplată cu raţionalizare. Manipulatorul spune că comportamentul lui/ei nu este atât de dăunător sau iresponsabil precum sugerează altcineva, de exemplu spunând că o insultă a fost doar o glumă.
  • Atenţia sau neatenţia selectivă: Manipulatorul refuză să acorde atenţie oricărui lucru care l-ar abate de la agenda sa, spunând lucruri cum ar fi „Nu vreau să aud”.
  • Diversiunea: Manipulatorul nu acordă un răspuns direct unei întrebări directe, ci face o diversiune, direcţionând conversaţia către un alt subiect.
  • Evaziunea: Similară cu diversiunea, dar aici se oferă răspunsuri vagi, irelevante, divagaţii sau expresii ambigui.
  • Intimidarea mascată: Manipulatorul îşi pune victima în defensivă folosind ameninţări voalate (subtile, indirecte sau subînţelese).
  • Culpabilizarea: Un tip aparte de tactică de intimidare. Un manipulator se adresează conştiinţei victimei şi sugerează că acesteia nu îi pasă îndeajuns, că e prea egoistă sau că o duce prea uşor. De obicei, asta face ca victima să se simtă prost, punând-o într-o poziţie inferioară, provocându-i anxietate şi îndoială de sine.
  • Ruinarea: Manipulatorul foloseşte sarcasmul şi ocara pentru a amplifica frica şi îndoiala de sine în victimă. Manipulatorii folosesc această tactică pentru a-i face pe ceilalţi să se simtă nevrednici şi prin urmare, să li se supună. Tacticile de ruşinare pot fi foarte subtile, de exemplu o privire aprigă, un ton al vocii neplăcut, comentarii retorice sau sarcasm subtil. Manipulatorii te pot face să te simţi ruşinat pentru simplul fapt că ai îndrăznit să li te opui. Este o modalitate efectivă de a crea un sentiment de inadecvare în victimă.
  • Jucarea rolului de victimă (“sărmanul/a de mine”): Manipulatorul se portretizează ca fiind o victimă a circumstanţelor sau a comportamentului altcuiva pentru a provoca milă, simpatie sau compasiune. Oamenii care se ghidează în funcţie de conştiinţă şi cărora le pasă nu suportă să vadă pe nimeni suferind şi manipulatorului îi este uşor să se folosească de simpatie pentru a obţine cooperare.
  • Învinovăţirea victimei: Aceasta este o tactică eficientă de a pune victima în defensivă, mascând totodată intenţia agresivă a manipulatorului.
  • Jucarea rolului de servitor: Agenda personală este mascată de pretextul servirii unei cauze nobile, de exemplu spunând că se comportă într-un anumit fel din „supunere” sau pentru că se află „în slujba lui Dumnezeu” sau a unei figuri autoritare similare.
  • Seducţia:Manipulatorii folosesc şarmul superficial, lauda, măgulirea sau sprijinul făţiş al altora pentru a le câştiga încrederea şi loialitatea.
  • Proiectarea vinii (datul vinii pe alţii): Manipulatorul găseşte un ţap ispăşitor, deseori în moduri subtile, greu de detectat.
  • Simularea inocenţei: Manipulatorul încearcă să sugereze că răul făcut nu a fost intenţionat sau că nu a făcut lucrul de care este acuzat. Manipulatorul se poate preface surprins sau indignat. Această tactică face ca victima să se îndoiască de propria judecată sau chiar de sănătatea ei mintală.
  • Simularea confuziei: Manipulatorul face pe neştiutorul, pretinzând că nu ştie despre ce vorbeşti sau că e confuz cu privire la o problemă importantă care i-a fost adusă la cunoştinţă.
  • Afişarea furiei: Manipulatorul exprimă furie pentru a afişa suficientă intensitate emoţională şi mânie pentru a şoca victima şi a o face să se supună. De fapt, manipulatorul nu este nervos, ci se preface. El vrea ceva şi „se enervează” dacă nu obţine lucrul respectiv.
Manipularea mai poartă şi numele de violenţă simbolică. Nu suntem bătuţi, bruscaţi, forţaţi să credem sau să facem ceva. Cunoscându-ni-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularităţi, putem fi determinaţi să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane şi-a propus să ne facă să credem.
Atât persuasiunea cât şi manipularea se constituie ca şi structuri volitive, intenţionate, şi atitudinal-comportamentale bine orientate înspre determinarea unei alte părţi de a acţiona în concordanţă cu scopurile proprii.
Dacă am fi întrebaţi cine ne-a influenţat, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta mizează şi cei care ne manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lăsa‚ duşi de nas, de a crede ceea ce vrem noi să credem. Din nefericire însă, în manipulare suntem aduşi în situaţia de a vrea ceea ce au hotărât alţii că trebuie, astfel încât ei să-şi atingă scopurile. Ce este de făcut, cum trebuie să procedăm pentru a rezista persuasiunii sau manipulării?
1. Cereţi argumente. Întrebaţi sau întrebaţi-vă singuri de ce oare?
2. Analizaţi logic argumentele pe care le primiţi.
3. Încercaţi să produceţi contraargumente. Dacă aţi reuşit, cântăriţi-le şi vedeţi dacă sunt sau nu contradictorii.
4. Nu vă grăbiţi să decideţi, dar nici nu tărăgăniţi la nesfârşit luarea unei hotărâri.
5. Sfătuiţi-vă cu o persoană a cărei putere de decizie o apreciaţi.
6. Sfătuiţi-vă cu o persoană în care aveţi încredere, chiar dacă nu ştie multe lucruri în domeniul respectiv. Ea va cunoaşte opţiunile, valorile şi trebuinţele şi se poate‚ pune în pielea voastră. 
7. Căutaţi cazuri asemănătoare. Istoria se repetă, deşi mulţi consideră că n-ar trebui sau că nu este aşa.
8. Nu toţi cei care vă sfătuiesc să faceţi ceva vor să vă manipuleze.
9. Nu toţi care vă determina să faceţi ceva au şi de câştigat de pe urma acestui fapt.
10. Rareori părinţi vă vor răul. Nu-i suspectaţi de manipulare. Dacă totuşi o faceţi, convingeţi-vă prin toate mijloacele că aşa este. Discutaţi cu ei deschis asemenea probleme.

Somnul şi visul

Somnul este o stare fiziologică periodică şi reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conştiinţei, prin abolirea parţială a sensibilităţii şi încetinirea funcţiilor vieţii organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5 grade C, scăderea funcţiilor secretorii).
Vis este un termen care descrie experienţa subconştientă constând dintr-o succesiune de imagini, sunete, idei, emoţii şi alte senzaţii care apare, de obicei, în timpul somnului, dar mai ales în cazul tipului de somn în care ochii se mişcă (somn paradoxal). Capacităţile cognitive, precum gândirea şi memoria, sunt secundare, persoana care doarme percepând psihic şi emoţional evenimentele petrecute în vis ca elemente reale petrecute aievea.
Imaginaţia se defineşte ca un proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării experienţei. Imaginaţia, fiind un proces complex se desfăşoară în diferite forme. S-au folosit nenumărate criterii de clasificare, dar principalul motiv este prezenta intenţionalităţii în actele imaginative. Astfel s-au grupat următoarele forme:
1. imaginaţia involuntară: visul din timpul somnului;
2. imaginaţia voluntară: visul de perspectivă.
Somnul nu este o activitate uniformă; există mai multe stadii de somn şi unuia dintre aceste stadii îi corespunde activitatea plină de mister, şi anume visul. Omul ştie că visează încă de la începuturile omenirii, dar doar după 1957 s-au putut identifica perioadele de somn paradoxal. Primul care încearcă să situeze visul în somn, de a-l dota cu o structură temporală este Alfred Maury, care era profesor la un colegiu în Franţa. În epocă se spunea că spiritul imaterial călătorea în toate sensurile, în timp ce corpul suporta “moartea periodică” a somnului. El a considerat visul ca un accident episodic, o fază intermediară între somn şi trezire. După unele statistici: 80% îşi amintesc ceea ce visează, dar 20% nu cred că visează. Ei visează în fiecare noapte, dar o clipă fugitivă a visului şterge des amintirea a toată activitatea, poate pentru că creierul trezit a uitat sau nu a acceptat scena. Iniţiat de Aristote pentru care visul nu e altceva decât o activitate a sufletului în timpul somnului (fără a fi vreo comunicare cu Dumnezeu), curentul psihologic va primi amploare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Pentru unii stimulii externi sau interni sunt sursa halucinaţiilor visului. Alfted Maury, la începutul secolului, trezind la intervale regulate unele persoane pe parcursul somnului, remarcă că rar obţine ca persoanele să-şi amintească visul, deci conceptul unei activităţi permanente pe parcursul somnului este infirmată. Pentru Alfred Maury visul devine un fenomen episodic sau riscant care survine atunci când somnul este mai lejer. Fenomenul de vis devine deci dependent de calitatea somnului şi de interacţiunea cu trezirea.
Visul (verificat prin trezirea repetată a unor persoane) revine pentru o perioadă de 20-25 minute, separate de intervale de 90 minute. Deci visul devine a treia stare a creierului, atât de diferită de somn ca somnul de trezire. Nu s-a putut avea certitudinea că acest stadiu există şi la peşti, amfibieni, reptile şi poate chiar la crocodili. În schimb, pornind de la păsări şi ajungând la mamifere, la toate apare visul: găina visează 25 minute în fiecare noapte, cimpanzeul – 90 minute şi omul -100 minute; campioana visătorilor este pisica domestică care visează 200 minute pe zi. Visul poate fi considerat un avantaj prin faptul că, pe de o parte reprezintă momentul cel mai important de pe parcursul somnului. S-a realizat prin treziri repetate înainte de a visa, că subiectul se trezeşte complet neodihnit. Deci visul reprezintă perioada de odihnire a creierului. Somnambulismul survine de fapt, în timpul stadiului de somn lent, profund la copii sau adolescenţi. Se interpretează ca o trezire incompletă a creierului; individul este atunci capabil de a face numeroase gesturi bine coordonate, dar nu îşi aminteşte nimic din ceea ce a făcut după trezirea propriu-zisă. Visul pare a fi o complicaţie suplimentară pentru a descrie funcţionarea creierului. Se înţelege greşit că visul constituie un avantaj în măsura în care este considerat un stadiu. Stadiul de vis este de fapt momentul cel mai periculos în ciclul trezire – somn – vis. Există ceva care ocupă 20% din timpul de somn, care este periculos pentru animal întrucât acesta este paralizat şi pragul sau de trezire este mărit. Visul constituie un fenomen subiectiv de care se poate teme realitatea, pregăteşte amintirea pe care o păstram după trezire, sau visul apare în acelaşi timp ca un ansamblu de activităţi psihologice specifice pe care îl numim “somn paradoxal”. Acest stadiu al somnului este de fapt paradoxal căci o activitate cerebrala mai intensă corespunde unei destinderi musculare.
La oameni, o noapte de somn este o succesiune de diferite faze numerotate în general de la 1 la 4 şi corespund unor activităţi electrice din ce în ce mai lente. Diferitele stadii ale somnului lent nu sunt acompaniate de muşcări oculare. De aceea atunci când se trezeşte o persoană pe parcursul somnului lent, îţi aminteşte rar ce a visat. Aceste perioade de somn lent sunt întrerupte de apariţia altei faze, caracterizata prin mişcări oculare şi prin dispariţia tonusului muscular. Câteodată apare aşa numitul “somn lucid”. Acest stadiu particular da visătorului o anumita capacitate de a controla derularea visului sau şi de asemenea o senzaţie de libertate, căci subiectul are posibilitatea de a explora după propria fantezie acea lume a visului. Prezenta acestei faze este explicată de unii autori printr-o energie potenţială a imaginilor, izvorâtă din asocierea lor cu trăirile afective. Faptul ca anumite persoane sunt conştiente de faptul că sunt pe punctul de a visa a fost notat de Aristote. La om, somnul paradoxal este un fenomen periodic care survine la 90 de minute de la adormire. Acest fenomen este însoţit de mişcări oculare rapide şi au durata de câte 90 de minute. Somnul paradoxal revine de 4 sau 5 ori pe parcursul unei nopţi şi perioadele sunt separate de somnul lent.                      
Primele studii asupra somnului paradoxal au fost în mare parte fondate pe interesul purtat viselor. Se caută o legătura între vis şi somn paradoxal. Intervine întrebarea: este adevărat că se visează pe parcursul perioadelor de somn paradoxal? Pentru a răspunde acestei întrebări, Dement si Kleitmen trezeau de 191 de ori persoane pe parcursul somnului paradoxal. În 152 de cazuri, adică 80% rămân cu amintiri clare, dar trezind de 160 de ori persoane pe parcursul perioadelor de somn lent, se obţin doar 11 cazuri în care persoanele să păstreze amintiri, adică 6,9%.   
Între 1960 si 1966 ontogeneza ciclului trezire – somn a furnizat informaţii surprinzătoare.
Creierul este imatur la naştere şi somnul paradoxal este foarte important pentru că acesta constituie 60% din somnul unui nou – născut si 80% din somnul unui pisoi mic. Predominanta somnului paradoxal după naştere este explicată ca fiind un mecanism activ. În jurul vârstei de trei sau patru ani, cei mai mulţi copii dorm neîntrerupt cel puţin 12 ore pe noapte şi cei mai mulţi dintre ei trag dorm şi  după masa. Un adult are nevoie de şapte sau opt ore de somn pe noapte.
Astfel somnul paradoxal joacă un rol capital în maturarea sistemului nervos central. Persoanele care mănâncă mult, au gâtul scurt si care sforăie încetează a mai respira din când în când pe parcursul somnului, lucru care are urmări asupra inimii. Activitatea visului este un fenomen care nu are funcţii şi este atât de unică în analele psihologiei. Este foarte uşor de a avea o mică structură în creier dar fără şti pentru ce a fost montată. Oricum nu există nici un raport între structură şi funcţie. Se ştie de la Claude Bernard: o funcţie integrează funcţionarea a numeroase structuri. Visul poate avea şi un caracter simbolic, iar aceste vise pot fi descifrate. În stare de somn apar unele dorinţe sau anumite scene care au marcat în mod special subiectul. Iar aceste dorinţe se pot asocia cu imagini care reprezintă un fel de îndeplinire deghizată a lor. Descifrarea acestor vise se realizează prin analiza acţiunilor, relaţiilor şi preocupărilor subiectului.

joi, 29 august 2013

Rolul motivaţiei în viaţa noastră

Motivaţia este un „concept fundamental în psihologie şi, în genere în ştiinţele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini”.
            Omul desfăşoară multe activităţi: mănâncă, se joaca, învaţă, colecţionează lucrări de arta, îşi agresează semenii, îi ajuta. O trăsătura comună acestor activităţi este motivaţia, fiind primul lor element cronologic.
A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce’’ inteprinde o activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt multiple şi nu se pot reduce la stimulii externi. Activitatea, reacţiile sunt declanşate şi de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivaţie de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanşează, direcţionează şi susţine energetic activitatea.
            Motivaţia acţionează ca un câmp de forte (Kurt Lewin) în care se afla atât subiectul cât şi obiectele, persoanele, activităţile. Pentru a caracteriza o componenta a motivaţiei s-a folosit conceptul de vector care poseda în fizica: mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, proprietăţi care pot fi măsurate prin anumite metode psihologice. Direcţia şi sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regăseşte în forţa de apropiere sau respingere. Între motivaţiile active la un moment dat, ca şi între forţele fizice, pot exista relaţii diverse, dar mult mai complexe.
            Rolul motivaţiei
Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea personalităţii, astfel:
  • este primul element cronologic al oricărei activităţi
  • semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice (ex: foamea semnalizează scăderea procentului de zahar din sânge sub o anumita limita, în vreme ce trebuinţa de afiliere este semnalizata de sentimentul de singurătate)
  • selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le susţine energetic (trebuinţa de afirmare a unui elev declanşează activitatea de învăţare, participare la concursuri)
  • contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi consolidarea unor însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzica favorizează capacitatea de execuţie a unei lucrări muzicale).
La rândul ei, personalitatea matură funcţionează ca un filtru pentru anumite motive: cele conforme orientării ei generale sunt reţinute, cele contrare sunt respinse.
            Sistemul motivaţional
Componentele sistemului motivaţional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere şi funcţii. Aşa cum s-a afirmat, motivaţia umana include trebuinţe, motive, interese, convingeri, tendinţe, intenţii, dorinţe, aspiraţii
Trebuinţele sunt componente ale motivaţiei care semnalizează o stare de dezechilibru fiziologic sau psihologic. Modelul ierarhic al trebuinţelor umane (A .Maslow) ne demonstrează faptul că trebuinţele umane sunt organizate într-o structură ierarhică, la baza fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar în vârful piramidei trebuinţele referitoare la realizarea de sine.
Modelul ierarhic al trebuinţelor umane elaborat de Maslow cuprinde următoarele categorii:
  1. trebuinţe fiziologice (trebuinţa de hrană, de apă, trebuinţa sexuala, trebuinţa de odihnă)
  2. trebuinţe de securitate (apărare, protecţie, echilibru emoţional)
  3. trebuinţe de iubire şi apartenenţă la grup ( trebuinţa de a aparţine unui grup, de a fi acceptat, de a oferi şi primi afecţiune )
  4. trebuinţe de stimă de sine ( trebuinţa de prestigiu, de a beneficia de aprobare şi preţuire, de a atinge obiective)
  5. trebuinţe cognitive (trebuinţa de a înţelege, de a cunoaşte, de a explora, de a descoperi)
  6. trebuinţe estetice (trebuinţa de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie)
  7. trebuinţe de autorealizare şi de valorificare a propriului potenţial (trebuinţa de a-şi utiliza potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea).
Trebuinţele lui Maslow sunt trebuinţe de deficienta (primele patru clase de trebuinţe) şi trebuinţe de creştere sau dezvoltare (dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi valorifica aptitudinile şi care includ ultimele trei clase de trebuinţe).
În viziunea lui Maslow, o trebuinţă superioară nu se exprima decât atunci când sunt satisfăcute, măcar parţial, trebuinţele de nivel inferior, iar cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei,v cu atât ea este mai specific umana, iar satisfacerea ei produce mulţumire şi dezvoltă o tensiune plăcuta în organism. Cea mai înalta motivaţie, autoactualizarea, poate fi atinsă dacă celelalte nevoi sunt satisfăcute.
Trebuinţele mai sunt clasificate şi astfel:
a. Trebuinţe inferioare prezente la om şi la animale, dar satisfăcute de primul diferit şi trebuinţe superioare specifice omului şi plasate spre vârful piramidei.
b. Trebuinţe homeostazie şi trebuinţe de creştere. Homeostazia este o noţiune împrumutata din fiziologie şi care denumeşte tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului intern. Trebuinţele homeostazice explică doar activitatea de adaptare. Trebuinţele de creştere nu urmăresc menţinerea stării date, ci atingerea unor parametrii superiori, ce presupun perfecţionarea.
Cunoaşterea ierarhiei trebuinţelor este utila în explicarea comportamentelor deoarece:
  • diferite trepte apar pe rând în funcţie de dezvoltare psihică, prima cuprinzând trebuinţe dezvoltându-se în copilărie, adolescenţă sau mai târziu
  • intensitatea trebuinţelor scade de la baza spre vârf
  • trebuinţa superioară nu se satisface decât dacă n-au fost satisfăcute într-o oarecare măsură, cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinţa de a şti a unui elev daca cele de hrana şi adăpost nu sunt satisfăcute)
  • cu cât o trebuinţă este mai înaltă, cu atât este mai caracteristică pentru om.
Psihologia modernă recunoaşte doua tipuri de motivaţie:
  • intrinsecă – în care persoana urmăreşte o activitate (sau chiar mai multe) strict cognitivă, când acţiunile întreprinse sunt pentru sine; de ex.  aspiraţia spre competenţă profesională, socială
Motivaţia intrinsecă  cuprinde:
  1. curiozitatea
  2. atitudine epistemică stabilă prin informaţiile furnizate de procesul învăţării
  3. interesele cognitive
  4. aspiraţia spre competenţă.
  • extrinsecă – în care persoana urmăreşte, prin activităţile depuse anumite recompense morale:prestigiu, notorietate, faima, bani, statut, poziţie
Motivaţia extrinsecă  vizează:
  1. aşteptarea laudei, notei, recompensei materiale
  2. dorinţa de afiliere (elevul învaţă pentru a face pe plac familiei care îl laudă, îl recompensează
  3. elevul nutreşte dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului; doreşte să fie împreună cu copiii de aceeaşi vârstă
  4. tendinţele normative (obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii)
  5. teama de consecinţe neplăcute (teama de eşec, de pedeapsă)
  6. ambiţia
  7. trebuinţa de statut ridicat .
Interesele sunt înclinări şi preocupări pentru anumite situaţii ale mediului. În cursul dezvoltării individuale, ele devin mai mult sau mai puţin permanente şi dirijează cu predilecţie persoana spre un anume complex de situaţii exterioare, determinând desfăşurarea activităţii în anumite direcţii, mai mult sau mai puţin constante.  
R. Terman leagă interesele de efortul voluntar atunci când afirmă că voinţa este mânată spre acţiune de puterea dinamică a intereselor. La rândul său, M. Freyer face distincţia între interesele subiective (de exemplu, o persoană poate afirma că îi place cartea pe care a citit-o) şi interesele obiective (de exemplu, o persoană poate sta în faţa unei vitrine cu cărţi pe care le urmăreşte cu atenţie, din această situaţie putându-ne da seama că persoana în cauză manifestă interes pentru o carte anume sau pentru lectură). Ambele categorii de interese implică un proces afectiv în cadrul relaţiei subiectului cu obiectul, a cărei intensitate poate fi reprezentată continuum: la un capăt se află plăcerea, iar la celălalt neplăcerea (aversiunea). Între cele două extreme se poziţionează indiferenţa.
Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea asupra celor două variabile care intră în joc: obişnuirea indivizilor de a percepe cât mai corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.) sau prin manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei ( inducerea unor emoţii puternice, de anxietate sau frică, ar putea creşte intensitatea motivaţiei; anunţarea elevilor sau a subordonaţilor că în curând va avea loc o inspecţie a şefilor se soldează cu acelaşi efect).
Activitatea de învăţare începe pe suportul unei motivaţii extrinseci, care în mod treptat se poate transforma într-o activitate motivată intrinsec.
Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia. Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.

miercuri, 28 august 2013

Anxietatea şi fobiile pot fi tratate?

Anxietatea şi teama sunt emoţii umane normale şi sunt considerate ca reacţii ale stării de stres. Stresul este greu de definit. El  reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. Stresul este un ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forţă, solicitare, tensiune.
În mod normal anxietatea este ceea ce simţim când suntem expuşi la stresul extern cum ar fi pierderea locului de muncă, dificultăţi în căsnicie sau copii bolnavi. Acest tip de anxietate este denumit adeseori îngrijorare şi se menţine pînă când problema se rezolvă într-un fel.
Atunci când anxietatea apare ca răspuns la o ameninţare imediată, cum ar fi atacul unui cîine furios sau starea existentă atunci când privim în jos de pe un munte înalt, ea se numeşte teamă.
Anxietatea normală devine anormală când simptomele sunt atît de intense atunci când activitatea zilnică, cotidiană este afectată de aceste stări dureroase şi deranjante. Teama anormală, denumită uneori fobie, este teama intensă de anumite lucruri.
Persoanele anxioase şi cele care trăiesc perioade de angoasă sunt predispuse la dezvoltarea fobiilor. Acest lucru se întâmplă pentru că anxietatea şi angoasa sunt modalităţi prin care organismul ne atrage atenţia asupra unor probleme emoţionale. Dacă aceste probleme persistă, organismul ajunge la forme mai violente de manifestare cum ar fi atacurile de panică şi fobia.
Deci, fobiile sunt forme patologice ale anxietăţii şi reprezintă teama anormală faţă de un obiect, de o fiinţă, de un fenomen sau de o situaţie. Mai mult, persoanele care au fobii admit că teama lor este iraţională, dar acest lucru nu-i opreşte să simtă în continuare o frică nejustificată şi disproporţionată în raport cu ceea ce o produce.

Când suntem anxioşi acest lucru este vizibil atît mental cât şi fizic. Nu ne putem concentra, suntem iritabili şi uşor distraţi şi ca atare ineficienţi. Există tendinţa de a dormi prost şi de a fi obosiţi uşor. Şi corpul se resimte prin bătăi mai puternice ale inimii (palpitaţii, tensiune şi dureri în muşchi, inabilitatea de relaxare, transpiraţie, răsuflări greoaie, ameţeală, leşinuri, indigestie, etc). Aceste simptome sunt considerate de persoanele anxioase drept boli serioase cum ar fi boli de inimă sau cancer şi astfel anxietatea se accentuează. Izbucniri subite, neaşteptate de anxietate sunt denumite panică şi uneori sunt destul de neplăcute deoarece oamenii devin temători de eventualitatea unui atac de panică. Anxietatea şi panica sunt adeseori însoţite de depresie, atunci când ne simţim rău, ne pierdem pofta de mîncare, suntem pesimişti şi ne pierdem speranţa în viitor.

O persoană care suferă de fobie are simptome de anxietate intensă sau panică, dar numai în situaţii particulare. Fobia câinilor nu funcţionează atunci când nu sunt câini prin preajmă, fobia înălţimilor este inexistentă pe termen sigur, fobia socială nu funcţionează atunci când suntem singuri, iar agorafobia este tratată cel mai bine acasă, în singurătate. Fobiile duc la evitarea lucrurilor de care ne temem.

Unele fobii sunt asociate cu gânduri obsesive repetate care pătrund în minte, sau cu ritualuri pe care se simt obligaţi să le efectueze, în ciuda raţionamentului. De exemplu, de fiecare dată când se pleacă din casă se verifică dacă ferestrele şi uşile sunt bine închise de mai multe ori, aşa încât se întârzie la serviciu. Deşi înţelege că reacţionează exagerat, persoana afectată de fobie nu îşi poate învinge frica excesivă. Acest sentiment vine din anticiparea consecinţelor groaznice în cazul apropierii de situaţia sau obiectul fobiei. Astfel, fobii pot fi uneori scurte, dar în cazul anumitor persoane acestea pot persista mulţi ani şi reprezintă un serois handicap.

Oamenii stresaţi şi anxioşi, cu sentimente de teamă şi obsesii se confruntă adeseori şi pot înfrunta aceste manifestări dacă recunosc cauzele şi îşi dau seama că aceste sentimente nu pot dura.

Astfel o persoană care trebuie să susţină examenul pentru obţinerea carnetului de conducere poate fi extrem de anxioasă dar ştie că aceste sentimente vor dispare de îndată ce testul s-a terminat. Dacă simptomele persistă şi par să nu se atenueze , trebuie început un tratament imediat. Unii oameni întîrzie, amână mersul la doctor deoarece se tem că ar putea fi calificaţi drept”nebuni”.

De fapt oamenii care suferă de anxietate şi teamă au foarte rareori boli mentale serioase şi este mult mai bine ca ajutorul medical să fie căutat mai devreme decât mai tîrziu.

Anxioşii nu discută simptomele lor cu familia sau prietenii dar efectele sunt evidente celor din jur. Discutarea problemei poate ajuta atunci când anxietatea provine din şocuri recente cum ar fi părăsirea unuia dintre soţi, îmbolnăvirea unui copil, sau pierderea unui loc de muncă. Cu cine ar trebui să discutăm toate acestea?

Încercaţi cu prietenii de încredere şi cu rudele mai apropiate ale căror păreri le apreciaţi, oameni care ştiu să asculte. Poate că şi aceştia au avut aceleaşi probleme la rîndul lor, sau poate cunosc pe cineva care a avut aceleaşi probleme, şi astfel puteţi împărtăşi din cunoştinţele lor, obţinînd astfel o nouă perspectivă. Puteţi afla astfel cum s-au simţit şi ei şi ce au făcut să-şi îmbunătăţească situaţia.

Psihoterapia este un tratament mai intensiv care prin discuţii ajută pacienţii să recunoască, să înţeleagă şi să se împace cu motivele care în mod aparent nu au fost vizibile la început. Tratamentul pate dura mai mult decât odată pe săptămînă, timp de câteva săptămîni sau luni.

Învăţarea procedurii de relaxare este de un mare ajutor. Să învătăm tehnicile de relaxare pentru a ne reduce tensiunile şi anxietatea care pot fi astfel controlate. Profesionişti ca psihologi ne pot ajuta să învăţăm aceasta. Este foarte important să ştim că putem stăpîni mijloacele de relaxare. Un lucru foarte bun este practicarea acestor metode îm mod regulat.

Terapia de expunere a îmbunătăţit tratamentul celor care suferă de fobii şi ritualuri anormale. Terapia de expunere funcţionează bine ca o formă de autoajutorare dacă este folosită în mod corect şi sistematic. Sentimentul de teamă dispare cam într-o jumătate de oră de expunere şi este bine să se rămînă cam 1-2 ore în acea situaţie pentru mărirea vitezei de recuperare. Prin repetiţii zilnice ale acestei expuneri prelungite, teama şi frica dispar în mod gradual. Printr-o practică regulată oamenii care suferă de fobie încep să se obişnuiască cu lucruri care înainte îi speriau. Persoanele cu ritualuri sunt rugate să se integreze într-o situaţie care nu-i fac să se simtă la locul lor şi doresc să se spele, să se aranjeze, etc. Sunt rugaţi să reziste acestor cerinţe cât pot de mult ceea ce poate dura chiar şi câteva ore.

Sportul este o metoda naturală de a scadea stresul şi anxietatea. Sunt suficiente 30 de minute de mişcare, de cinci ori pe săptămână, dar pentru rezultate bune este benefică o ora de sport în fiecare zi.

Povestea terapeutică „Noroc? Ghinion? Cine ştie?"



„A trăit cândva un fermier sărac, care se îngrijea de mica lui gospodărie ajutat de unicul lui fiu, abia ajuns la vârsta majoratului. Într-ana din zile, tocmai atunci când băiatul fermierului se  străduia să înhame calul tatălui său la căruia, un fulger orbitor despică cerul în două, urmat aproape  instantaneu de un tunet nâpraznic, care literalmente cutremură pământul. Înspăimântat, calul se ridică în două picioare, cu un nechezai sforăitor şi profitând de faptul al băiatul se dădu şi el speriat doi paşi înapoi, se năpusti mânat de teama elementară ce-l cuprinse, înspre pădurea deasă ce se învecina cu ferma. Zadarnic încerca băiatul să-l oprească, precum de prisos se dovedi şi încrâncenarea cu care încercă să ţină pasul cu animalul speriat de moarte, alergând fără sorţi de izbândă pe urmele lui. După numai câteva minute de cursă inegală, pe băiat îl trădară picioarele şi se prăbuşi epuizat pe pământul udat cu generozitate de ploaia care se revărsa din abundenţă. Ridică privirea tocmai la timp pentru a mai putea zări silueta puternicului animal de tracţiune înainte de a dispărea printre copaci. Tropăitul surd al copitelor potcovite, acompaniat de troznetul câte unei crenguţe strivite sub greutatea calului angajat în goana-i nebună, se auzi din ce în ce mai încet, pierzându-se într-un final cu totul. Disperat, băiatul mai aşteptă, poate doar un ceas, poate chiar mai mult, sperând că unica avere a familiei nevoiaşe ar putea reveni, dar în cele din urmă fit nevoit să se întoarcă necăjit acasă. Vestea necazului se împrăştie cu repeziciune printre vecinii care se simţeau datori să-l asigure pe fermier de compasiunea lor, lamentăndu-se ca de o mare tragedie. «Vai ce ghinion pe capul tău!»-ziceau, frângându-şi mâinile. Păgubitul le răspunse însă cu multă seninătate: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?».
    Zilele care au urmat au fost de muncă grea pentru fermier şi fiul lui. Cei doi bărbaţi erau nevoiţi să suplinească prin propria lor trudă lipsa calului şi, spre lauda lor, o făceau fără să-şi deplângă soarta. Ar fi greu de apreciat câte zile trecuseră de când calul le dispăruse, pentru că nu aveau vreme să le numere, până când într-o zi, în zori de ziuă fură treziţi de tropot de cai şi de un nechezat atât de cunoscut lor. Şi doar mirarea le fu mai mare decât bucuria atunci când sărind pe geam şi privind pe fereastra modestei căsuţe, zăriră fugarul, îndreptăndu-se cu capul ridicat înspre ferma pe care toţi credeau că o părăsise o dată şi pentru totdeauna. Şi pentru ca surpriza tatălui şi fiului să fie de proporţii şi mai mari, calul era urmat asemeni unui conducător de oşti, de o mică ceată de cai sălbatici, sănătoşi fi vânjoşi. Mai mult chiar, micuţa herghelie se lăsă mânată cu docilitate, după poarta pe care fermierul o închise cu multă grijă în urma căluţilor. Nici de astă dată nu fu nevoie de prea multă vreme pentru a se afla printre vecini de cele întâmplate. Fermierii veneau înainte de a porni la lucru, să admire frumuseţile de cai, adunate în ograda vecinului lor şi nu conteneau să exclame:«Ce noroc pe capul tău!Ce noroc!». Însă fermierul clatină din nou din cap şi le răspunse pe obişnuitul său ton potolit: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?».
     Treptat, lucrurile reintrară în normai. Fermierul şi băiatul îşi vedeau liniştiţi de treabă, rând pe rând caii noi veniţi se lăsau struniţi. Viaţa fermierilor devenea pe nesimţite mai prosperă, datorită atât noilor veniţi, cât şi vremii care se dovedise a fi deosebit de prielnică pentru recolta din acel an. Seară de seară băiatul întors de la câmp se dedica noii sale îndeletniciri favorite: strănirea celui mai frumos şi mai nărăvaş dintre caii sălbatici. În mod cert, prietenia era pe înfiripate, căluţul bucurându-se chiar de mângâierea pe gât şi pe spate, dar nesuportând deocamdată să fie călărit. De cate ori încercă, băiatul fu zvârlit Şi trântit aproape instantaneu. Băiatul câştigă secundă cu secundă şi ştia că va veni ziua în care lupta se va încheia cu victoria lui. Învăţase de la tatăl său ce înseamnă răbdarea şi asta îl ajută mult. În seara cu pricina părea că în sfârşit eforturile şi răbdarea i-aufost răsplătite. Rezistase cu mult peste cât reuşise oricând altcândva să stea călare pe calul pe care tatăl lui i-l promisese cadou atunci când îl va struni. Îmbătat de perspectiva succesului, vigilenţa lui adormi pentru o clipă. Suficient însă pentru a fi trântit cu violenţă la pământ. Instantaneu o durere nemaicunoscută de el până atunci îi cuprinse ca o flacără vie piciorul drept. Piciorul rupt devenise inutilizabil şi nici măcar privirea ce părea plină de compasiune a căluţului care se învârti neputincios în jurul lui nu putea să-i insufle suficientă putere pentru a se ridica. Fu nevoit să-şi cheme tatăl în ajutor, care la rândul lui îşi dădu seama că piciorul este fracturat. Medicul aplică o atelă ghipsată şi îi prescrise băiatului şedere la pat cel puţin şase săptămâni. Fermierul, rămas pe neaşteptate fără ajutorul fiului său, fu vizitat de vecinii care comentau în modul lor zgomotos cele întâmplate: «Vai ce ghinion ai putut avea. Acum fiul tău va fi nevoit să stea (intuit de pat şi tu ai rămas fără ajutor». Singurul, care şi de data aceasta îşi păstră calmul, fu din nou fermierul atât de încercat de soartă: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?» - le răspunse.
    Zilele următoare fuseseră extrem de agitate. Ţara intră în război cu unul dintre vecini şi toţi tinerii apţi pentru luptă fuseseră mobilizaţi. Fiul fermierului, asemeni celor din generaţia lui, primise ordin de încorporare, dar comisia medicală îl scutise de înrolare după ce se constată că este imobilizat de fractură. Necăjiţi, sătenii se adunară iar la casa fermierului. «Vezi ce noroc a căzut iar peste tine! Băieţii noştri au fost luaţi toţi în război şi fiul tău a scăpat, fiind cu piciorul rupt.» Nici de data asta însă fermierul nu păru să le împărtăşească opinia. «Noroc? Ghinion?Cine ştie?»- le răspunse el pe obişnuitul lui ton prudent. Şi pentru că ceilalţi îl priveau stupefiaţi, adăugă: «Vedeţi, norocul şi ghinionul sunt întotdeauna relative şi veşnic schimbătoare. Ceea ce azi ţi se înfăţişează ca o mare nenorocire, nu mai departe de mâine se poate transforma într-o adevărată şansă. »
Cum se întâmplă atunci când ploi abundente se revarsă asupra unui meleag. Pământul uneia dintre ferme, astfel irigat poate da o recoltă record, în timp ce inundaţiile înăbuşă toată producţia vecinului. În vara următoare însă norocul se poate inversa. Recolta bogată din anul precedent poate lăsa pământul primei ferme sterp şi prin urmare fermierul care în urmă cu numai câteva luni nu contenea să-şi numere banii, se va îngloda în datorii. În schimb, celălalt pământ, regenerat după un an în care nu a produs nimic, va putea da o recoltă mai abundentă ca oricând. De fapt, nici nu contează atât de mult ce se întâmplă în mod real, ci mai degrabă felul în care noi interpretăm cele întâmplate. Norocul şi ghinionul nu sunt nimic altceva decât valorile pe care noi,'oamenii le atribuim unor întâmplări care în sine nu sunt nici bune, nici rele. De asta, indiferent că veniţi pentru a mă asigura de compasiunea şi condoleanţele voastre sau că vă înghesuiţi pentru a mă felicita pentru norocul care a dat chipurile peste mine, eu vă voi răspunde invariabil: 
« Noroc? Ghinion? Cine ştie?»."


Vă rog pe dvs. să recitiţi povestea şi să-i descoperiți noi înţelesuri.
V-aş ruga să împărtăşiţi această experienţă şi celorlalţi, într-un comentariu.
Vă mulțumesc pentru răbdare de care a-ţi dat dovada.
Vă doresc o zi liniştită!